Femeie și poet

îmi port viața pe tocuri înalte-înalte să tremur pe ele încă nu știu și sughit doar când îmi stă în gât făcută nod tristețea aparent iremediabilă a toamnei de aceea, poezia mă pierde și mă caută prin toate odăile inimii, despletită și goală, ca o ciută hăituită de colții lupilor votcă am gustat doar o singură dată, și zău!, nu mi-a plăcut. de-atunci beau doar vin alb, sec asta ar putea însemna și că nu mănânc șerbet, nici măcar de cireșe și nu înjur de teama lui Doamne-Doamne pijamaua de mătase am pierdut-o demult, odată cu virginitatea iar citadină nu sunt decât ocazional, atunci când îmi port visele legate cu șireturile de la adidași în rest, sunt și eu, femeie ce e așa greu de înțeles?